“I like the tomato.”

Povestea din On Beauty graviteaza in jurul familiei Belsey: Howard (tatal, profesor de istoria artei, caruia ii pica in poala gagici fara ca el sa faca mare lucru), Kiki (mama, foarte grasa), Jerome (fiul 1, crestin si cam timid), Zora (fiica, tocilara infecta) si Levi (fiul 2, bboy stereotip). In afara de Howard, toti sunt negri. Pe parcursul a peste 400 de pagini (zomg) suntem martori (tare formulare, nu? o iubesc…) la diversele peripetii (…mai ales cand dupa ea urmeaza cuvinte fara sens) ale clanului: conflictul cu familia Kipps (cu izvorul in conflictul profesional dintre capi), shustele lui Howard si incercarile copiilor de a-si gasi identitatea.

Mda… errrr… si mai sunt descrieri si niste mici analize asupra unor tablouri. Howard e de parere ca Rembrandt a fost doar un pictor competent si in nici un caz un geniu… poate asta o sa intereseze pe cineva… si Levi vorbeste ca un veritabil nigger. *ahem*. Nu m-a dat pe spate cartea, dar puteau fi moduri si mai proaste de a cheltui 40 lei.

Mi-a placut nota urmatoare, prin concizia, simplitatea si modestia ei.

About the Author

Zadie Smith was born in north-west London in 1975, and still lives in the area. She is the author of White Teeth, The Autograph Man and On Beauty.

Totusi, copertile I si IV si primele pagini din carte sunt pline de recenzii din ziare/reviste. A, pentru amatorii de taiat vene, aici gasiti transcrierea unei poezii din carte, despre care am suspiciunea ca inseamna ceva (non-oribil). Cei care nu intelege limba engleza se vor bucura sa afle ca am vazut cartea tradusa (cu titlul Despre frumusete) la un chiosc oarecare, pe langa Universitate.

20/06/08: LOL, acum mi-am adus aminte inca o chestie interesanta: profesorul Monty Kipps, rivalul lui Howard Belsey, emite o teorie interesanta. El zice ca Affirmative Action este o tampenie, pentru ca oferind privilegii gratuite negrilor, devalorizeaza sistemul concurential. Marfa.

“Mare figura nea Mitu!”

Imi amintesc o scena din familia mea: incercam sa le explic bunicilor mei de ce nu era mai bine pe vremea lui Ceausescu. Ca un adevarat ASEist, invocam argumente de ordin economic: cand bunica mi-a zis ca pe vremea aia iti dadea un loc de munca, iti dadea o casa, eu am replicat ca acest lucru era nociv pentru economie pentru ca in absenta concurentei, orice loaza primea loc de munca si casa. Cate si mai cate, o ce scena heartwarming era!

Probabil toti tinerii de varsta mea (si oameni mai in varsta) au fost martori sau participanti la o astfel de “dezbatere”. Exceptia ar fi cei care o duceau naspa si pe vremea aia… bunicul meu dinspre tata era sofer la Securitate si cel dinspre mama un fel de contabil al satului (mai degraba perceptor, daca e sa fim corecti), deci sa zicem ca familia mea era pe o treapta mai inalta. Oricum, azi ne e clar ca per ansamblu, o ducem mai bine.

Dan Lungu, care se pare ca e un cineva al literaturii moderne romanesti, ne prezinta o baba care o ducea bine pe vremea comunismului. Adica avea servici, avea casa si avea pile la magazine. Baba se cearta cu fiica-sa care o indeamna sa voteze cu liberalii la alegerile din ‘92 (nu-s sigur, dar asa mi se pare logic), si ea tine mortis sa voteze cu Iliescu. Asta se intampla in prezent; baba ne mai povesteste care era viata cand era ea mica, traind la sat, apoi mai maricica, la oras.

Suuuuuuper! Nu imi era suficient cat vedeam la televizor sau auzeam in autobuz babe proaste care plangeau dupa Ceausescu, mai trebuia ca aceasta nostalgie sa fie consfintita si intr-o carte. Babele proaste nu sunt amuzante, nu sunt interesante, sunt foarte enervante. Daca totusi, dragi tovarasi, vreti sa aflati povestea unei babe comuniste, nu dati banii pe aceasta carte, ci pe un bilet de tren/autobuz (sau o sedinta de spiritism) si petreceti o dupa-amiaza cu bunica of your choice.

“fleacurile mele sunt mai interesante decat fleacurile celorlalti”

Probabil o sa ma fac de ras, dar asta e: eu nu auzisem de Tudor Octavian inainte sa vad cartea asta in librarie. Cititorii mei mai culti s-ar putea sa-i cunoasca alte opere, gen Tratat de injuraturi sau Prosti, dar multi. Eu am doar cartea asta la activ dar e suficient ca sa pot spune ca e un autor iscusit. Aproape 300 de pagini de povestiri slice-of-life, fara legatura una cu alta, nu mai lungi de o pagina si jumatate – iata ceva perfect de citit pe metrou (adica unde citesc eu in general) sau in cursuri.

Atunci cand autorul nu povesteste episoade hazlii/interesante din viata sa, schitele au ca centru cate un personaj-tip, gen pensionarul, metrosexualul, artistul ratat etc. Dupa ce este descris pe larg, cu insistenta pe insusirea definitorie, ni se prezinta o intamplare (care merge de la rutina de zi cu zi pana aproape de suprarealism) si gata. Implicarea emotionala nu trece mai departe de un “Ia uite ce i s-a intamplat si astuia”. Rezultatul este un “hehe” si un zambet satisfacut.

Schita mea preferata este cea in care sotia unui profesor universitar il roaga pe narator sa ii bata un cui in perete:

Daca o persoana imi citeste cartile si trage din ele concluzia ca sunt priceput la batutul cuielor si nu la oricare tip de cuie, ci la cuiele mari, inseamna ca nu le-am scris degeaba. Intr-adevar, stiu sa bat cuie de orice marimi, in orice fel de pereti sau materiale. [...] Mama imi povestea cu mandrie ca bunicul a batut cuie pana ce a murit cu ciocanul in mana si ca stramosii bunicului erau renumiti pentru asta de pe vremea lui Stefan cel Mare, in toata Moldova si intr-o parte din Muntenia.

Deci ce avem aici este o colectie de povestioare simpatice, care vor binedispune instantaneu pe oricine le citeste in metrourile gri, banale si triste (pe dinauntru, ca pe dinafara se stie cine se ocupa sa le inveseleasca). Puneti mana pe ea.

“un infarctor profesionist”

Am citit Bestseller asta-vara, dar pe vremea aia blogul asta continea o poezie stream of consciousness si o schita stream of consciousness (ce-mi place termenul asta) pe care le-am scris in ianuarie (2007) si apoi le-am lasat asa, in speranta ca o sa mai intre un cititor aleator si o sa se mire. Pe una din primele pagini scrise ale cartii sta prezentarea autorului – a pozat seminud pentru Cosmopolitan si in prezent e copywriter la Grafitti BBDO. Ai zice “ba, s-ar putea sa fie ceva witty si interesant… ia sa rasfoim!”. Daca rasfoiesti dai peste citate memorabile cum ar fi:

Oxy Duma zambi, iar apoi nu mai zambi.

Da, pe personaj il cheama Oxy Duma! Nemaivazut! Un alt personaj important se numeste Micchi Doua-Trei Degete! De ce?! Pai isi pierduse doua degete intr-un accident gastronomic, asa ca unii l-au poreclit Micchi Doua Degete! Dar fiindca mai ramasese cu trei degete la o mana, alti glumeti l-au poreclit Micchi Trei Degete! V-ati prins? E funny! Hai sa va mai dau un citat misto, ca sa vedeti cat e de indie si funny aceasta carte!

In acest capitol personajul principal, Oxy Duma, ragaie si vomita in exces, asa ca din motive estetice si sanitare se va trece la capitolul urmator.

Autorul, 22.11.2001

Da, acesta este tot capitolul 11! Dar despre ce este de fapt cartea? Basically, Oxy Duma este un fel de ratat, caruia intr-o zi i se scoala sa scrie o carte despre… UMORUL EZOTERIC. Ce este UMORUL EZOTERIC? Nici el nu stie, dar cartea aceasta trebuie scrisa.

Desi am ras aproape nonstop citind, de pe la jumate Bogdan Mirica (ce nume simpatic!) incearca sa transmita si un fel de mesaj, incearca sa faca un fel de studiu asupra umorului (EZOTERIC). Esueaza lamentabil. Pasajele “filosofice” sunt atat de rupte de restul romanului, incat ranjetul meu cretin s-a transformat intr-un rictus dezgustat, iar cretinul a devenit Bogdan Mirica. Nu am terminat cartea, asa ca nu va pot spune daca Oxy Duma a gasit secretul umorului ezoteric.

Bogdan Mirica a crezut ca a gasit secretul umorului: sa scrie intr-un stil (nu am sa neg) zany si random (ganditi-va la Monty Python sau Big Train, dar inca mai random). Daca ar fi mers pe ideea asta pana la sfarsit, as fi inchis cartea cu senzatia ca, desi nu sunt mai castigat sufleteste, macar m-am distrat. Cam ca o reclama la televizor, ceva foarte familiar lui B.M. El nu s-a oprit aici, a incercat sa dea si un sens romanului. Iaca, aicea a dat-o in bara, asa ca Bestseller este o carte proasta.

acest post contine limbaj vulgar

Probabil n-ati auzit de NaNoWriMo. Nu m-ar mira, pentru ca cei 10 oameni care citesc bolgul meu sunt oameni normali, non intelectuali, nu ca publicul lui Floppy sau al Dianei. Basically, e un concurs FARA PREMII in care trebuie sa scrii un roman de 175 de pagini sau 50k cuvinte intr-o singura luna. Daca faci un calcul simplu, asta inseamna 5-6 pagini pe zi.

In 2007 nu m-am obosit sa-mi fac cont, dar in 2006 chiar eram entuziasmat sa particip in aceasta activitate care sa-mi dezvolte creativitatea. Astfel, mi-am petrecut ziua de 31 octombrie asigurandu-mi tot necesarul pentru o luna in care aveam sa-mi dau frau liber imaginatiei. Mai exact, am downloadat si instalat vim pentru Windows, pentru ca voiam sa fac ca in filme, stiti, cand il arata pe scriitor muncind la opera sa si are doar un ecran negru cu un cursor clipind, el e prea smecher sa foloseasca Word sau programe de-astea bazate.

A sosit ziua de 1 noiembrie si m-am aruncat cu sete in tastatura. Rezultatul a fost initial dezamagitor: 2 cuvinte. Mai ramaneau 29 de zile si 49 998 cuvinte.

Pare slab si nedemn de mine, dar asta doar la prima vedere. Sa stam un pic si sa analizam acest mesaj. Cum a aparut el? Artistul, in acest caz eu, are diverse frustrari, suferinte. Se uita la lumea din jur si se simte revoltat, nedreptatit, iritat, calcat pe nervi, scos din papuci. Se incrunta, pune mana pe condei (sau tastatura), inchide ochii, fata i se crispeaza de concentrare, scoate un strigat din rarunchi si intr-o secunda de inspiratie asterne pe hartie (ecran) o propozitie care insumeaza perfect parerea lui despre lume, despre oameni, ceva ce da glas sus-numitelor frustrari si suferinte, un strigat de revolta atat de simplu si sincer. Aici sta geniul.

Acum puteti sa ma adulati.