Albumul lunii: “Railroad Tracks” – Clara Luzia

E greu sa faci parte dintr-o minoritate. Daca esti tigan, ma pis pe tine, n-au decat sa te bage in lagar, poate acolo gasesti toate fiarele vechi de care ai nevoie. Iata o introducere ciudata, dar Clara Luzia este in mod evident lesbiana, deci nici review-ul asta n-are cum sa fie normal. Pot sa imi imaginez figura ei trista cand canta Lucky Gal, ce are versuri de genul:

look what a lucky gal I am
the only thing I have to fight
is homophobia
racism, and sexism

Clara se mai lamenteaza si in Fine, al carei mesaj e “viata e de cacat, dar se poate si mai rau; keep a stiff upper lip”. In Quiet, incearca sa ceara iertare victimelor Holocaustului (e austriaca), sustinand ca daca toti nemtii nazisti ar recunoaste ce crima oribila au savarsit, ar fi mai bine (“remembrance is the secret of redemption”).

Piesa mea preferata este Heartattack, o balada de o sensibilitate rara, cantata cu vocea gatuita a Clarei. Puteti sa dati exemplu de alta piesa unde simplul cuvant “oh” e incarcat de atata emotie? Propozitia “I miss you horribly” mi se pare extraordinara. Nu cred ca am mai auzit cuvantul ala ingrosat in alta parte. Acompaniamentul minimalist accentueaza sinceritatea piesei. Foarte, foarte tare.

Deci go @ it si cautati albumul asta. Daca nu eram eu sa il promovez nu auzeau aia din Hunedoara de aceasta fata baietzoasa in viata lor.

clara luzia @ official | myspace | last.fm

Albumul lunii: “This City Draws Maps” – The Rosie Taylor Project

Lucruri care imi plac (si au legatura cu albumul asta, dar pretindeti ca nu ati realizat asta inca):

• cafeaua
• terasele primavara
• indie pop
• female backing vocals
• arta moderna

Haha, m-ati prins, nu stiu nimic despre arta moderna dar o sa vedeti de ce am pomenit o asemenea gogoasa in post-ul asta mult-asteptat. Muzica trupei astea a fost descrisa ca “a world seen through the windows of cafes” si nici nu mai am ce sa adaug peste chestia asta. Cred ca nici nu trebuie sa pun vreun link in josul paginii pentru ca orice cititor urban semi-boem poate sa-si foloseasca imaginatia ca sa alcatuiasca un album de 8 piese (31 minute) care sa se incadreze in descrierea aia. Desigur, unui cititor olandez sau englez i-ar veni mai usor sa aiba aceasta reverie, pentru ca in tarile lor orasele chiar arata ca orase si nu ca niste sate mai mari si cu blocuri. Aud vociferari intr-un grai ardelenesc. Ok, Timisoara arata bine.

Ce poate nu stiati este ca si in Bucuresti poti avea o experienta care sa mearga cu albumul asta. Problema este ca trebuie sa asteptati cel putin pana la toamna, pentru ca vara in Bucuresti distruge orice ramasita de frumos si face Cismigiul sa arate ca un lac de SUDOARE.

Faza decurge asa: la ora noua dimineata, primavara, pe bulevardul Elisabeta, intri la McDonald’s (acolo vizavi de parc). Iti iei o masa langa geam, iei un suc (sau o CAFEA!) si privesti oamenii care asteapta troleul. Daca pe deasupra asculti si A Good Cafe On George Street, te-ai scos – aproape ca te face sa crezi ca esti intr-un oras studentesc occidental (nu Amsterdam, curva turistica a lumii). Daca imaginatia tot nu va ajuta, n-aveti de ales si trebuie sa ascultati albumul. E frumos. Atentie doar ca dupa cateva auditii devine monoton. FOARTE monoton.

the rosie taylor project @ label | myspace | last.fm

* * *

Da, asta este albumul lunii mai. Peste vreo saptamana am sa scriu si despre albumul lunii iunie, care a primit mult mai putine auditii decat asta, dar este FOARTE tare.

Albumul lunii: “We Lost The Skyline” – Porcupine Tree

Porcupine Tree – se stie. Adica unii stie, eu nu-s foarte sigur. Sunt aia care canta un fel de progresiv combinat cu un fel de metal si cu un vocal asa mai gay-utz, nu? Aici o sa imi confirme sau o sa ma corecteze Gregorian – ii copiaza pe Opeth si Opeth pe ei? Eu sunt n00b la formatia asta, dar ma bucur ca mi-am inceput periplul ariciocopacistic cu acest album delicios, mai ales ca sunt liber de prejudecati de genul “suna mai bine in original sau pe albumul live X”.

We Lost The Skyline e un album live, semi-unplugged, cantat in doi (in afara de trei piese) si, daca am inteles corect, care contine variante mult scurtate ale pieselor PT. Avantajul peste un album live traditional e ca suntem scutiti de improvizatiile obositoare si sound-ul incarcat al mai multor instrumente. Ce ramane este un concert intim care rezista la multe reascultari consecutive. Na, ca un reper mai cunoscut: Live at Sin-é al lui Jeff Buckley.

Haha, m-ati prins. Am scris post-ul asta doar asa, ca sa ma aflu in treaba, sa nu las categoria “albumul lunii” cu un singur post. Chiar nu mai am ce spune, decat ca Steve Wilson si “Wes” au voci faine, calde si pe aceasta cale am aflat cine e Robert Fripp.

porcupine tree @ official | myspace | last.fm

* * *

Poate unii au inteles gresit – la categoria asta nu e cel mai bun album aparut in luna respectiva, ci cel care mi-a placut cel mai mult MIE. Asa ca nu sa va mirati si sa nu vociferati daca apare si ceva din 1800.

Albumul lunii: “Sleep Forever” – The Big Sleep

Chiar daca sunt din Brooklyn, The Big Sleep nu au freze geluite si nu vorbesc cu accent semi-italian. In ciuda acestor doua defecte, canta progresiv/shoegaze foarte smecher iscusit. Este exact ce imi place la acest gen si asteptarile mi-au fost satisfacute. Anul trecut pe vremea asta eram obsedat de Solar Powered People, o trupa care dadea ceatza la capitolul pick-slides. TBS nu au sound-ul ala spacy si suprasaturat de delay, ci canta un pic mai direct. Piesele sunt catchy si majoritatea merg de un headbang (nu un pogo tzaranesc, ci un headbang discret, cu gust, de progger). Riff-urile sunt simple, dar memorabile (Slow Race); vocea nu e de-aia de opera, atat de enervanta la trupele de prog-metal, ci curata si placuta (Bad Blood). Versurile sunt si ele acolo ca sa nu fie prea multe solo-uri, refrene ok, nimic elitist sau ostentativ care sa te faca sa mai pui mana pe o carte (don’t ask). Asta e, Sleep Forever e un album compus fara vrajeli in cap, executat corect si inregistrat ok. Puneti mana pe el.

The Big Sleep @ official | myspace | last.fm

* * *

Pe aceasta cale am inaugurat o rubrica lunara in care voi vorbi despre albumul cel mai ascultat de pe mp3 player-ul meu! Winampul de acasa nu se pune, fiindca acolo e aproape nonstop Dylan sau PJ.