va acuz de abuz

Luni seara am vazut puscariasi la teatru. Asta nu este o metafora despre cum toti suntem niste prizonieri ai orasului si teatrul este singura cale de a ne elibera. Pe scena s-au urcat puscariasi adevarati! Nu ma simteam in siguranta deloc… or fi ei artisti, dar daca sunt artisti flamanzi nu stii la ce te poti astepta. In public nu am vazut nici un jandarm, dar cred ca in loja erau vreo doi lunetisti. Este ironic ca eu, un “muzician”, eram acum in public la reprezentatia unor trupe de puscariasi, cand in urma cu 40 de ani, situatia era invers. Ha ha, ironie dulce.

Eniuei, faza asta cu teatrul puscariasilor nu e ceva nou; trupele astea au mai gustat o iluzie de libertate si inainte. Prima trupa se numea “Descuiatii” (oh!) si au “jucat” Un pedagog de scoala noua. Eram foarte entuziasmat, asta fiind una din schitele caragialiene preferate. Un tip din fata mea era si mai entuziasmat, simtind nevoia sa aplaude aleator si sa se intoarca spre mine cu comentarii witty gen “Hah, o stiam pe asta!”. WTB friends. Descuiatii au interpretat o varianta moderna a schitei, si prin moderna vreau sa zic o manea. Probabil majoritatea inputului l-a avut elevul tigan. L-am remarcat pe elevul Ionescu, care semana cu un Hugh Laurie adolescent, dar cea mai buna interpretare a avut-o un MALAC care vorbea cat de repede ii permitea craniul sau neincapator (adica RAR, HAHAHAHAHAHAHA) si batea cu pumnul in masa. Des. El a fost centrul unui moment suprarealist: pedagogul il intreaba daca “ornicul” lui e fiinta sau lucru si i-l penduleaza prin fata hipnotizant. Aici lumina s-a facut albastra, apoi rosie, apoi iar albastra si tot asa, un sunet ciudat (”uuuhooooooouuuhhhh”) a rasunat in difuzoare… timp de vreun minut, dupa care MALACUL  a zis:

Dau cinci mii de euro cui stie sa-mi zica crezul!

Ilar. Piesa se termina cu o manea. Am fost foarte dezamagit ca gluma mea preferata din aceasta schita, si anume:

Profesorul: Dar masa fiinta-i?
Elevul: E lucru, dom’le!
Profesorul: No! ca-z n-are si ea patru?
Elevul: Da, dar nu se misca, dom’le!
Profesorul (si mai vesel): Ei! pe dracu! sa se miste… poake doar ca cu spirikismus!

… nu s-a ridicat la asteptarile imaginatiei mele. Incuiati-i.

Apoi a venit alta trupa, care a jucat Caldura mare, o schita cu mult potential, care in mainile lui Cleese & Palin ar fi rupt stadioane. In mainile unor hoti, violatori si mafioti A FOST UN [SPOILER] CACAT! [/SPOILER] Nici n-a inceput bine “piesa” si am fost IZBIT de vocea naratorului care era chiar o voce reala. Adica “domnul” si “birjarul” stateau in birje si cineva spunea IN TIMP REAL “domnul se duce la usa”, “domnul apasa pe sonerie”. FAIL! Daca ma gandesc bine, greseli de genul asta faceau si aia de la UNATC si ei nu sunt puscariasi, sunt “cineasti”. Ma rog, “domnul” arata bine in rolul asta – era gras, burtos si chel, dar nu intr-un mod manelist, ci distins. Jobenul i se potrivea. “Feciorul” era un molau care probabil si-o ia in fund de la toti in puscarie. “Birjarul” spunea “mo roc” – nu stiu daca asta inseamna ceva in turca or smth, dar cand citeam textul eu intelegeam o interjectie care insemna ca ala sforaie. Schita nu se termina pe strada Pacientei, ci gliseaza in C.F.R., moment in care am plecat, pentru ca nu mai suportam nici ce era pe scena, nici pe ciudatul din fata mea.

Propun sa li se adauge un nou cap de acuzare – crime impotriva artei. Caragiale a fost facut za bitch de niste puscariasi. Vai vai vai unde se duc VALORILE NEAMULUI NOSTRU????????? (despre asta in alt post, coming soon de la aceeasi firma)

P.S. Mersi Nux & Floppy pt. Photoshop.

Tags: caldura, caragiale, libertate, mare, pedagog, penitenciar, persoane, private, puscariasi, schite, teatru