Probabil o sa ma fac de ras, dar asta e: eu nu auzisem de Tudor Octavian inainte sa vad cartea asta in librarie. Cititorii mei mai culti s-ar putea sa-i cunoasca alte opere, gen Tratat de injuraturi sau Prosti, dar multi. Eu am doar cartea asta la activ dar e suficient ca sa pot spune ca e un autor iscusit. Aproape 300 de pagini de povestiri slice-of-life, fara legatura una cu alta, nu mai lungi de o pagina si jumatate – iata ceva perfect de citit pe metrou (adica unde citesc eu in general) sau in cursuri.
Atunci cand autorul nu povesteste episoade hazlii/interesante din viata sa, schitele au ca centru cate un personaj-tip, gen pensionarul, metrosexualul, artistul ratat etc. Dupa ce este descris pe larg, cu insistenta pe insusirea definitorie, ni se prezinta o intamplare (care merge de la rutina de zi cu zi pana aproape de suprarealism) si gata. Implicarea emotionala nu trece mai departe de un “Ia uite ce i s-a intamplat si astuia”. Rezultatul este un “hehe” si un zambet satisfacut.
Schita mea preferata este cea in care sotia unui profesor universitar il roaga pe narator sa ii bata un cui in perete:
Daca o persoana imi citeste cartile si trage din ele concluzia ca sunt priceput la batutul cuielor si nu la oricare tip de cuie, ci la cuiele mari, inseamna ca nu le-am scris degeaba. Intr-adevar, stiu sa bat cuie de orice marimi, in orice fel de pereti sau materiale. [...] Mama imi povestea cu mandrie ca bunicul a batut cuie pana ce a murit cu ciocanul in mana si ca stramosii bunicului erau renumiti pentru asta de pe vremea lui Stefan cel Mare, in toata Moldova si intr-o parte din Muntenia.
Deci ce avem aici este o colectie de povestioare simpatice, care vor binedispune instantaneu pe oricine le citeste in metrourile gri, banale si triste (pe dinauntru, ca pe dinafara se stie cine se ocupa sa le inveseleasca). Puneti mana pe ea.
