Probabil n-ati auzit de NaNoWriMo. Nu m-ar mira, pentru ca cei 10 oameni care citesc bolgul meu sunt oameni normali, non intelectuali, nu ca publicul lui Floppy sau al Dianei. Basically, e un concurs FARA PREMII in care trebuie sa scrii un roman de 175 de pagini sau 50k cuvinte intr-o singura luna. Daca faci un calcul simplu, asta inseamna 5-6 pagini pe zi.
In 2007 nu m-am obosit sa-mi fac cont, dar in 2006 chiar eram entuziasmat sa particip in aceasta activitate care sa-mi dezvolte creativitatea. Astfel, mi-am petrecut ziua de 31 octombrie asigurandu-mi tot necesarul pentru o luna in care aveam sa-mi dau frau liber imaginatiei. Mai exact, am downloadat si instalat vim pentru Windows, pentru ca voiam sa fac ca in filme, stiti, cand il arata pe scriitor muncind la opera sa si are doar un ecran negru cu un cursor clipind, el e prea smecher sa foloseasca Word sau programe de-astea bazate.
A sosit ziua de 1 noiembrie si m-am aruncat cu sete in tastatura. Rezultatul a fost initial dezamagitor: 2 cuvinte. Mai ramaneau 29 de zile si 49 998 cuvinte.
Pare slab si nedemn de mine, dar asta doar la prima vedere. Sa stam un pic si sa analizam acest mesaj. Cum a aparut el? Artistul, in acest caz eu, are diverse frustrari, suferinte. Se uita la lumea din jur si se simte revoltat, nedreptatit, iritat, calcat pe nervi, scos din papuci. Se incrunta, pune mana pe condei (sau tastatura), inchide ochii, fata i se crispeaza de concentrare, scoate un strigat din rarunchi si intr-o secunda de inspiratie asterne pe hartie (ecran) o propozitie care insumeaza perfect parerea lui despre lume, despre oameni, ceva ce da glas sus-numitelor frustrari si suferinte, un strigat de revolta atat de simplu si sincer. Aici sta geniul.
Acum puteti sa ma adulati.