Am reusit in sfarsit sa vad I’m Not There. Filmul e prezentat cat de cat cronologic, dar flashback-urile si anticiparile sunt utilizate des, astfel ca cele 6 “povesti” merg in paralel una cu alta:
- Woody Guthrie (Marcus Carl Franklin) este un copil negru care vorbeste ca un om mare si are o bogata experienta de viata, in ciuda fragedei varste de 11 ani (METAFORA). Este o enciclopedie ambulanta de blues, dar realizeaza ca trebuie sa lase piesele vechi si sa cante despre ceva de actualitate. El il reprezinta pe Dylan la inceputul carierei, un fel de Woody Guthrie tribute band, cu acelasi repertoriu ca si ceilalti folkisti.
- Jack Rollins (Christian Bale) este un cantaret politic, care scrie asa-zise “finger – pointing songs”. Acesta este Dylan de pe albumele Freewheelin’ si The Times…, cand a fost aplaudat ca un cavaler al miscarilor pentru drepturile negrilor si alte miscari deosebit de importante. Cateva scene istorice sunt recreate cu Rollins, de exemplu discursul dezastruos la primirea premiului Civil Rights Award.
- Robbie Clarke (Heath Ledger) este un actor care ii joaca rolul lui Jack Rollins intr-un film de la Hollywood. Este lansat in lumea celebritatii, dar asta ii creeaza dificultati in familie. Relatia cu sotia sa se deterioreaza si in cele din urma divorteaza. Asta este fateta mai putin vazuta a lui Dylan, cea personala si nu profesionala.
- Jude Quinn (Cate Blanchett) il reprezinta pe Dylan din era Highway 61 Revisited: dezis de scena folk/protest song, hranit cu amfetamine, mod si electric. Segmentul contine multe scene importante: interviuri absurde, cearta cu un sef de la BBC, relatia cu o gagica blonda pe nume Coco, prietenia cu Allen Ginsberg (in film cu numele real) si faimosul strigat “Judas!”.
- Father John este fostul Jack Rollins, dupa ce l-a primit pe Isus in inima sa. Nu se insista prea mult pe perioada crestina a lui Dylan.
- Billy McCarthy (Richard Gere) este un tip in varsta, care pare sa se ascunda intr-o casa in mijlocul padurii. Probabil se ascunde de Pat Garrett, cel care l-a adus in fata justitiei pe Billy the Kid. Or something. Segmentul asta este cel mai incarcat de simboluri… cred. Cred asta fiindca am inteles cel mai putin din el. Billy se plimba printr-un sat in decadere, e martor la cateva scene tragice si este arestat de autoritati care il acuza ca ar fi agitator. Filmul se incheie (mai mult sau mai putin) cu Billy evadand si urcandu-se intr-un tren.
Din cand in cand are o interventie un tanar ciudat ce isi zice Arthur Rimbaud, care pare sa dea un interviu… ori presei, ori autoritatilor. N-am nici cea mai vaga idee care e treaba cu baiatul asta… spune niste chestii foarte ciudate si nu pot sa fac legatura cu ce se petrece in restul filmului. Stiu ca Dylan e fan al realului Rimbaud, dar aici se opreste asocierea pe care pot s-o fac.
M-am uitat de doua ori la I’m Not There ca sa fiu sigur ca nu mi-a scapat ceva. Pot spune cu mana pa inima ca nu am inteles nimic. Desigur ca am priceput ca este vorba despre viata si cariera lui Dylan, dar asta e clar la un nivel superficial. Nu este numai un film pentru fanii Dylan, ci pentru fanatici. Fanii recunosc episoadele, replicile, personajele. Fanaticii observa simbolurile din scene si le coreleaza cu viata omului real si cu muzica sa. De exemplu, Alice Fabian (Folksinger and activist) este evident Joan Baez iar Coco este (poate nu chiar asa de evident) bazata pe Edie Sedgwick, subiectul piesei Like A Rolling Stone. Spre sfarsitul filmului apare si o imagine ce ilustreaza un vers foarte celebru: “I saw guns and sharp swords in the hands of young children“. Or mai fi fost si altele, dar they’re lost on me.
Motivul principal pentru care lumea vrea sa vada filmul pare sa fie Cate Blanchett. Deci, o femeie joaca un barbat. In rest nu e mare smecherie – il imita bine, nu zic nu, dar si Christian Bale il imita pe Dylan-ul working-class foarte bine, si el nu e nominalizat la Golden Globe. Restul cast-ului e ok, in afara de Marcus Carl Franklin, care e enervant, si Ben Whishaw al carui rol consta in a sta nemiscat si a fuma.
Interventiile muzicale sunt foarte frecvente. La inceput am crezut ca regizorul le-a folosit ca pe un mijloc ieftin de a spune povestea fara sa se oboseasca construind scene, dar am realizat curand ca de fapt vrea sa ne arate sursele de inspiratie ale lui Dylan. Cel mai clar (si momentul in care m-am prins si eu) se vede chestia asta cand Jude Quinn canta Ballad of a Thin Man, dar si Visions of Johanna si Positively 4th Street isi explica originea foarte bine.
Nu stiu daca sa recomand filmul asta unui Dylan-noob. Pe de o parte, este un mod interesant de a afla ceva despre viata si cariera lui Dylan; pe de alta parte, multora din scene nu o sa li se acorde importanta cuvenita. Cel mai bine, cred, ar fi ca un noob sa vada No Direction Home inainte. Astfel ar avea o baza solida in fapte, peste care ar putea veni viziunea lui Todd Haynes.
Cam atat. I’m Not There. I’m gone.
teh mandatory quote:
Reporter: Mr. Quinn! Mr. Quinn, have you got a word for your fans?
Quinn: Uhh… “astronaut”!
-reporters scribbling on pads-
teh mandatory trivia snippet:
Solo-ul de muzicuta de la sfarsit face parte din Mr. Tambourine Man @ 17 mai 1966, Manchester Free Trade Hall. Sunt Dylan-geek, stiu.
